Call Me By Your Name, un film cât o poezie de dragoste vărsată peste o vacanță în Italia

Printre preferatele mele de anul acesta nu doar din estetic, din poezie de iubire ci și pentru atât de realul spirit de vacanță ce transpare dincolo de ecran- vacanță cu flirt, transpirație, mult sex și ceva poezie, dans, țigări și mese de dimineață lungi.

O analiză mai profundă decât aerul meu de vacanță din cap face, ca de obicei, Cristi Mărulescu aici. 

Merită văzut pentru senzualitate, normalitate și bucurie. Ok, și pentru că își lasă pe buze și în cap aere de vacanță de Italia.

Call Me By Your Name (2017) – Strigă-mă pe numele tău
Regia: Luca Guadagnino
Distribuția: Armie Hammer, Timothée Chalamet, Michael Stuhlbarg

The Killing Of A Sacred Deer sau legea talionului varianta metaforă pe pânză. Autor Contemporan.

The Killing of a Sacred Deer (2017) este o nouă declarație de poezie tulburătoare și enervantă a regizorului grec Yorgos Lanthimos (The Lobster, 2015) de data aceasta despre responsabilitatea faptelor și echitate. Despre morală și adâncimile ei, despre îndoială și decizii, despre sacrificiu, limite și imposibilitatea de a nu plăti.

Cadre picturale, luate dintr-o perspectivă care incită mereu, aproape atât de nefirească încât devine foarte frumoasă, continuă declarația de stil într-o ciudată succesiune de tablouri de Edward Hopper.

O stare de neputință generează pe parcursul filmului o stare similară cu cea pe care mi-o dă Funny Games (1989) la fiecare revedere. Scenariul oarecum similar: Străinul – Familie înstărită și aproape perfectă -Teroarea începe – Teroarea se dezlănțuie încet și crud, picătură cu picătură în sticla cu Neputință.

Convenția în care e scris scenariul (premiat la Cannes in 2017) este fascinantă de la primele replici. Scurte, care vor să inducă parcă în eroare asupra timpului și locului în care ne aflăm, asupra clasei sociale sau a altor detalii care ne-ar putea atrage atenția de la mesajul dur, primar și important al filmului.

Colin Farrell și Nicole Kidman sunt bine, dar cel mai mult mi-a plăcut Barry Keoghan (îl joacă pe Martin, Străinul).

De văzut, rămâne pe retină mult și pe suflet un pic.

PERIFERIA B, povești de la periferia orașului

“Trăiesc în București de vreo 20 de ani. Am locuit ba într-o periferie la sud, ba la vest, acum m-am răsucit spre nord. Indiferent de unde m-am așezat pe harta orașului, am stat tot timpul întors cu fața spre centru. Suntem atrași ca pilitura de fier de magnetul din centrul orașului. Aici ne vedem cu prietenii, aici ne bem berile, aici trăim social.

În același timp, una dintre primele lecții învățate ca fotograf a fost să mă uit întotdeauna și în spate.” începe Petruț Călinescu editorialul-manifest-argument intitulat “Orașului îi crește un nou strat” din ziarul/fanzine PERIFERIA B, parte din proiectul cu același nume. Proiectul lui Petruț Călinescu și al Ioanei Călinescu își propune să culeagă poveștile periferiei Bucureștiului și ale oamenilor ei – ale celor care, locuind aici, vor să se apropie sau, din contra, să se depărteze de oraș.

PERIFERIA B este extraordinar de frumos scrisă (demult nu am văzut scriitură atât de bună în produse jurnalistice de la noi) și materialele bine documentare de fotografiile-spectacol. Am citit despre stânele de oi de pe lângă București (în 1989 erau 30.000 de stâne în jurul capitalei, acum mai e una cu câteva zeci de oi), despre viața în noile cartiere rezidențiale de pe fostele platforme industriale și poveștile locuitorilor lor, “oameni care se mută în visele lor înainte ca ele să se împlinească”) – unele culese de pe grupurile de facebook – o noua dimensiune asociaților de proprietari în care ședința de bloc durează non stop și părerile și nemulțumirile se transmit prin statusuri pe grup. Tot de acolo, se extrage și povestea cotidianului din aceste cartiere rezidentiale. “Noua Forță Columbofilă a orașului București” este un material despre crescătorii de porumbei din București (există 14 cluburi la care sunt înregistrați 450 de columbofili), despre lumea și problemele lor, despre ambițiile lor, competițiile lor, laudele lor.

Cu ursul printre blocuri, protestele și cererile de drepturi ale locuitorilor de la periferia capitalei uniți în grupuri de inițiativă civică, salba de lacuri din apropierea orașului sunt alte teme pentru alte documentare fotografice incluse in PERIFERIA B.

Autorii aduc mulțumiri speciale lui Bogdan Iancu, antropolog / lector Departamentul de Sociologie SNSPA. Este o bucurie să îl am profesor la masteratul de Studii Vizuale și Societate.

Puteți să explorați mai multe fotografii și povești http://periferiab.ro/exploreaza/  și puteți citi mai multe pe Scena 9.

Ce mă bucur că sunt oameni care pun la treabă timp, resurse, energie și au răbdarea și aplecarea să înțeleagă și apoi ne povestesc și ne arată și nouă lucruri pe care mulți altfel nu le-am vedea!

Mai multe:

Un pas in urma serafimilor (2017) online

Am vazut duminica asta, cand apunea soarele prin Piata Iancului, filmul “Un pas in urma serafimilor” si mi-a placut mult.

Un Vlad Ivanov exceptional, o poveste cum nu s-a mai spus pana acum in cinematografia romaneasca sau cel putin nu s-a spus din perspectiva asta (“Dupa dealuri” e cu totul altceva), un firesc de abordare pentru unui subiect ce avea securea asupra capului inca din titlu, filmul reuseste sa ramana in zona entertainment, fara drame dramatice. M-a tinut intr-o stare de Cerul poetilor disparuti – dar poate doar de la imagine si compozitia unor cadre. Mi-a placut la nebunie imaginea filmului – poate asta sa fi fost madlena mea spre celalalt film.

Produs de Ada Solomon, filmul e primul lungmetraj al regizorului Daniel Scurtu si se bazeaza pe experienta acestuia la seminarul teologic.

Un mare plus pentru imagine si coloana sonora, pentru umorul de montaj (adorabil), buna construire de personaje ce stau in picioare singure si impreuna la fel de bine. Chapeau! Felicitari si actorilor tineri – remarcabili: Stefan Iancu, Toto Dumitrescu, Ciprian Bota.

VIZIONARE ONLINE – > Un pas in urma serafimilor: AICI.

https://vimeo.com/ondemand/unpasinurmaserafimilor

Costa 5 dolari.

O cronica misto face Cristi Marculescu pe art7, dar citit-o dupa film – “Un pas in urma serafimilor- un non-combat foarte necesar”

 

Casa Ceaușescu, Palatul Primăverii – un muzeu de vizitat

De vreo 2 ani s-a deschis in Bucuresti casa in care, între 1965 – 1989, a fost reşedinţa privată a soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu, şi a copiilor acestora, Nicu, Zoia şi Valentin.

80 de camere şi totul e aproape neatins (pijamalele de pe pat included). Piscina – aaaaamzing, I want!, garderoba Elenei (I want, too), sala de cinema, băile OMG

Programare: 021.31.80.989 si detalii CASA CEAUSESCU.
(se fac vizite ghidate, durează o oră, cu superinteresante explicații)

Orar: 10-18.00 (luni inchis)

Adresă: bulevardul Primăverii 50 (parcare în față)

Pret bilet: 35 de lei (exista si tururi private care includ buncarul si inca alte incaperi, am inteles insa ca nu merita pentru diferenta de pret – costa 200 de lei/persoana)

Guardians Of The Galaxy Vol. 2

Pentru week-end-uri, Marvel ne-a dat Gardians Of The Galaxy 2 (r. James Gunn) este un film usor si fun. Filmul se zice ca a contribuit la cresterea record a vanzarilor de casete audio in 2017. 2 ore si un strop de aventuri si cu chiu cu vai, dar mult umor galaxia e safe la final. Se asculta muzica buna, sunt efecte speciale bine lucrate si se face mult misto de reperele si referintele genului. Fun, de week-end.

p.s. si las asta aici:

The idea of self-contained minds spontaneously appearing into existence is called “Boltzmann brains.” This is a metaphysical conundrum raised by quantum mechanics, and concludes that in a universe that exists forever, you are more likely to be a “Bolzmann brain” hallucinating reality than a real being.

p.s. am vazut tot week-endul asta si Ghost in the Shell, dar al prostu’ din 2017. Ma duc inapoi la anime si manga – alea originale si abia apoi revin pe blog cu recomandarea:)

Desculți în parc | Barefoot In the Park (1967), un must see. Acum și pe Netflix

Supriza! Am vazut Descult in parc demult, demult, dar am revazut cu imensa placere zilele astea filmul asta din 1967 pe Netflix. Recomand pentru ca sunt batrana si pentru ca…doamne!…chiar nu se mai fac filme cum se faceau atunci.

Fara prea multe comentarii, daca aveti chef de baie cu filme bune, dati drumul la apa in cada aia cu asta.

Jane Fonda zicea ca e cel mai bun film al ei, iar Robert Redfort este amazing!

Director:

Gene Saks

Writers:

Neil Simon (play), Neil Simon (screenplay)

SMS für Dich (2016), ușor, de iuuuuuubire

SMS fur Dich (Mesaj pentru tine) -2016

Un film de ii dai 4 pe imdb, dar tu in secret ii dai 7-8 si oricum o comedie romantica in limba germana e tare. Este despre iubire-iubire, dar cliseic-cliseic, numai bun pentru uitat in cuplu sau singura cu servetelele alea de birou pe care le-ai luat si nu le-ai folosit inca niciodata. Acum e momentul. Eu l-am vazut intamplator pe HBO, mi s-a parut ca plot-ul seamana enorm cu alt film dar  nu imi aduc aminte cu al carui alt film, dar stiu ca alalalt era in engleza.

Romance, iubire, umor. In germana:). Totally recommend pentru un film usor, de iubire si seara racoroasa de toamna-iarna.

Director: Karoline Herfurth
Writers: Andrea Willson (screenplay), Malte Welding (screenplay)
Stars: Karoline Herfurth, Friedrich Mücke, Nora Tschirner |

Din colecția MUSAI de la Editura ART – Vegetariana de Han Kang

O carte aparuta intr-o colectie pe care abia am descoperit-o la editura ART (MUSAI), m-a incantat (nepotrivit cuvant si preamic) zilele astea- VEGETARIANA de Han Kang. Un amestesc de lumi dubioase si superviscerale, un erotism supraexplorat si de aceea, superpersistent post-lectura. O poveste dintr-o alta lume, scrisa suav si feminin, dar puternic si rămânător în cap despre decizii și individualitate, despre MINE si lume, despre MINE si celalalt.

The Mountain Between Us sau cum mă face Kate Winslet să plâng și în cele mai comerciale filme ale ei

The Mountain Between Us este de văzut într-o duminică în care nu mai ai aproape nimic de văzut. Mă rog, aproape. Cu multă zăpadă și ochi loviți de lacrimi este o poveste despre supraviețuire prin iubire. Și la iubire nu ai cum să fii chiar stană de piatră, chiar dacă filmul e prostuț, iubirea e iubire. Prost construită și insuficient explicată, dar te lasă cu nod în gât. Kate Winslet joacă la fel ca întotdeauna – ca o căprioară, noroc că mai e Idris Elba pe-acolo. Decent.

De văzut la un necaz sau dacă vi se face foarte dor de zăpadă. Musai cu puțină lămâie.