Nu mi-a prea placut de Cristian Topescu niciodata. Dar, lately, mi-am facut un obicei din a merge sambata dimineata la Green pe terasa si inainte de a comanda un white russian , intru in libraria Humanitas din curte. Si imi iau o carte, total aleatoriu, si pe care o citesc acolo, la masa pana pe la pranz.

Sambata asta a fost FAIR PLAY a lui Cristian Topescu. Fara a avea o scriitura iesita din comun, cartea mi-a placut pentru ca are mult suflet in ea. Ne povesteste despre mii de chestii, ne da zeci de exemple de gesturi de fair play, ne face sa credem in sportivitate, dar si in sport intelese ca muschi si inteligenta, victorie si infrangere si multa vointa.

Am retinut din multele exemple de fair play gestul lui Eugenio Monti, capitanul echipei italiene de bob la Jocurile Olimpice de Iarna de la Innsbruck, 1964. Atunci a facut o cursa excelenta cu echipa sa, au scos un supertimp si erau la baza partiei. La un moment dat sunt informati ca echipa engleza, cel mai de temut adversar al italienilor- nu poate sa mai participe la cursa din pricina unei defectiuni tehnice. Li se stricase o piesa si nu aveau o alta de inlocuire. Atunci, Monti a demontat piesa respectiva de la propriul bob si a trimis-o sus, la aia.

Englezii au castigat.

Poate suna patetic umpic, asa, dar e un exemplu foarte bun de fair play.

Mie mi-ar placea sa fi castigat totusi italienii si atunci povestea chiar era perfecta.