Despre iubire | Cand egalitatea va fi perfectă între bărbat şi femeie, iubirea nu va mai exista

Ultimul text pe care l-am gasit salvat in calculatorul meu, tot de la SOIRS si tot il trec aici ca sa nu cumva sa se piarda. Sper sa nu se supere ca am preluat acest text si  adaug iar si iar ca imi pare tare rau ca blogul lui nu mai exista…

Este fara indoiala doar o teorie, dar merita citita ca e o teorie interesant argumentata.

“Cand egalitatea va fi perfectă între bărbat şi femeie, iubirea nu va mai exista… e ceea ce susţine o neurobioloagă de la CNRS, Lucy Vincent, într-o carte faimoasă deja, “Où est passé l’amour?”, cu o argumentaţie strânsă destul de remarcabilă.

Iubirea a fost programată genetic pentru a acoperi prin sentimente, aşadar prin reacţii chimice, diferenţele între doi străini care altminteri s-ar fi înfruntat în procesul evoluţiei (pentru hrană, poziţia în trib etc.). Iubirea, raportul fizic frizând inconştienţa, diminuarea, şi chiar abandonul raţiunii ultime (supravieţuirea individuală) a apărut ca o necesitate a supravieţuirii speciei raţionale. Dacă specia n-ar fi fost una inteligentă, iubirea ar fi apărut ca inutilă: instinctul sexual ar fi fost de ajuns. Însă, pentru a proteja progenitura în primii ei ani de viaţă, când are o vulnerabilitate maximă în faţa prădătorilor, a fost nevoie de existenţa a doi părinţi, de prelungirea protecţiei masculului asupra femelei, deci de apariţia genetică a sentimentului iubirii, comoţie psihică în stare să depăşească analitica raţională a inteligenţei practice.

Altfel spus, iubirea ca anesteziere a inteligenţei, pentru supravieţuirea progeniturii. Inteligenţa ne-ar fi condus, prin raţionamente practice simple, la abandonarea femelei imediat după consumarea acuplării. În cele nouă luni subsecvente, ei i-ar fi fost dificil, slăbită fizic şi cu o capacitate diminuată de găsire a hranei, să ţină sarcina, să-şi asigure supravieţuirea, să nu fie alungată din trib etc., iar după naştere, riguros imposibil să-şi apere progenitura de pericole. Iubirea a asigurat, prin ‘adormirea’ inteligenţei practice a individului mascul, supravieţuirea progeniturii, şi a fost programată ca proces chimic de scurtă durată (e motivul pentru care, pentru a relua un titlu citat ad nauseam, ‘durează trei ani’). Iubirea e o programare genetică a raporturilor umane ca oricare alta.

(Cel mai simpatic e descrisă limita temporală a celor trei ani în durata sentimentului amoros..: ‘Programarea genetică a comportamentului amoros modifică activitatea anumitor zone din creier. Treptat, aceste zone se vor desensibiliza, chiar dacă mecanismele hormonale, precum cel al ocitocinei, temperează procesul. Progresiv, activitatea creierului îşi reia cursul normal, debarasată de excitaţia perioadei amoroase. Această desensibilizare apare când copilul e capabil să se descurce singur, în jurul vârstei de 3 ani. E începutul activităţii sale, când se poate ridica, poate vâna ceva sau poate culege un fruct. Din acel moment, un singur părinte poate fi de ajuns. De ce să forţezi doi părinţi să rămână împreună, dacă nu mai sunt necesari evoluţiei? Evoluţiei puţin îi pasă de fericirea noastră după ce a avut loc reproducerea.’ – De ce în alte cupluri iubirea durează uneori mai mult? ‘Chiar şi atunci când receptorii endomorfinei sunt desensibilizaţi, rămâne ocitocina. Când un cuplu se îmbrăţişează, se mângâie, face dragoste, sau chiar când pălăvrăgeşte liniştit la masă, are loc o eliberare de ocitocină. (…) Cuplurile care-şi păstrează [după iubire] comportamentul amoros pot dura mai mult… nu în dependenţă, ci într-un raport confortabil.’)

Azi, după prelungirea spectaculoasă a duratei de viaţă, după apariţia contracepţiei şi egalizarea regimului de muncă, femeia nu mai are deci nevoie de sprijinul unui bărbat puternic sau bogat pentru a-şi creşte copilul. Trăim momentul evolutiv în care genele noastre se vor schimba. E nevoie doar de douăzeci de generaţii pentru un salt genetic, pentru a schimba complet genomul de la o specie la alta. Iubirea va dispărea: iată-ne, prin urmare, cei dintâi agenţi ai modificării.

Şi în sfârşit:
‘Am fost crescuţi prea multă vreme în cultura basmelor. Basmul spune: “Au trăit fericiţi şi au avut mulţi copii”. Nu spune niciodată: “Au trăit fericiţi trei ani, după care lucrurile au început să devină mai dificile”. Deodată, după ce s-au scurs cei trei ani şi creierul îşi reia activitatea normală, îţi priveşti partenerul şi îţi spui: “Ia te uită! Are atâtea comportamente care nu-mi plac. De ce l-am ales? Nu e omul potrivit!” Însă dacă am şti cum se petrec lucrurile, ar trebui să spunem: “Am ajuns la un stadiu în care creierul şi-a reluat o activitate normală, cum să facem acum pentru ca povestea să poată continua?”.’

Foarte bine. Un singur lucru rămâne de neînţeles. După ce ţi-ai reluat ‘activitatea normală’, de ce ai mai continua ceva?…”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *