The Killing of a Sacred Deer (2017) este o nouă declarație de poezie tulburătoare și enervantă a regizorului grec Yorgos Lanthimos (The Lobster, 2015) de data aceasta despre responsabilitatea faptelor și echitate. Despre morală și adâncimile ei, despre îndoială și decizii, despre sacrificiu, limite și imposibilitatea de a nu plăti.

Cadre picturale, luate dintr-o perspectivă care incită mereu, aproape atât de nefirească încât devine foarte frumoasă, continuă declarația de stil într-o ciudată succesiune de tablouri de Edward Hopper.

O stare de neputință generează pe parcursul filmului o stare similară cu cea pe care mi-o dă Funny Games (1989) la fiecare revedere. Scenariul oarecum similar: Străinul – Familie înstărită și aproape perfectă -Teroarea începe – Teroarea se dezlănțuie încet și crud, picătură cu picătură în sticla cu Neputință.

Convenția în care e scris scenariul (premiat la Cannes in 2017) este fascinantă de la primele replici. Scurte, care vor să inducă parcă în eroare asupra timpului și locului în care ne aflăm, asupra clasei sociale sau a altor detalii care ne-ar putea atrage atenția de la mesajul dur, primar și important al filmului.

Colin Farrell și Nicole Kidman sunt bine, dar cel mai mult mi-a plăcut Barry Keoghan (îl joacă pe Martin, Străinul).

De văzut, rămâne pe retină mult și pe suflet un pic.