Un articol si o piesa de teatru

Trupa de teatru a liceului, alaturi de revista scolii erau pe vremea mea- nu stiu daca mai sunt si in vremea asta- principalele activitati extracurriculare (olimpiadele si concursurile erau curriculare; deci, nu le punem la socoteala).

Revista Scolii Centrale se numea destul de urat – Centrala-  si am scris in ea un singur articol. Era despre editia 1996 a Balului Bobocilor. Articolul era destul de emotionant, incercam un fel de analiza a sentimentelor celor care nu au castigat titlurile de Miss sau Mister. Era un fel de imn dedicat pierzatorilor si a prins bine la colegi (m-a felicitat atunci chiar si un baiat rocker dintr-a doispea) din simplul motiv ca in general numarul celor care pierd mai mare decat al celor care castiga.

Cat despre trupa de teatru, ei bine, am fost in ea, evident. La noi se juca in franceza. Si am jucat in “Lectia” de Eugen Ionescu. Eram profesorul. Nu, nu prea eram talentatata. M-au inlocuit dupa o reprezentatie.

Astea au fost povestile mele scurte extracurriculare in liceu.

 

Lista unor chestii care imi plac

  • picaturile de ploaie pe fata
  • bezelele nefacute bine care au un mijloc vag moale
  • mamaliga cu branza si smantana
  • micii cu mustar si paine si cartofi prajiti
  • parcurile noaptea, cu stropi de ploaie, unde stropi de ploaie s-au mai zis la primul bulett- sunt aceiasi-
  • supa  cu galuste facuta de mama sau de mine (fac cea mai buna supa de gaina cu galuste de pe planeta)
  • copiii care gandesc si exprima ganduri
  • prietenii mei
  • oamenii cinstiti
  • oamenii care au povesti
  • oamenii cu aventuri
  • ridichiile
  • ceapa verde si rosie
  • cambodgia
  • culoarea portocaliu cu buline
  • un baiat anume
  • cafeaua
  • florile de tei
  • trandafirii salbatici
  • marea si muntele
  • scoicile
  • saruturile foarte temeinice
  • certurile amuzante
  • sms-urile
  • si, desigur, jorge amado…

voi reveni…

VA URMA.

Despre seriale sau despre asteptarea ca placere

Mi-aduc aminte foarte bine primele seriale pe care le-am vazut: un serial de 10 episoade difuzat in cadrul maratonului televizat Ora 25 Tranzit TV. Nu mai stiu despre ce era serialul, dar avea o mare smecherie: erau prezentate mai multe finaluri si in functie de voturile telespectatorilor (a. ea il paraseste; b. el o va ucide; c. se vor iubi etern si pana la adanci batraneti; d. se termina in coada de peste) se difuza doar un final. Desigur, acel final cu cel mai mare numar de voturi.

Apoi, a urmat Dallas si inegalabilul Pasarea Spin. Cat de trist era cand se termina cate un episod si te lasa cu sufletul la gura si nu stiai ce va urma. Si asteptai. Si cam aveai de asteptat, cam cate o saptamana pana sa vezi cum continua povestea. Apoi, Beverly Hills, Salvati de clopotel, Helene et le garcons…dar la astea cam fiecare episod era o poveste in sine si nu mureai daca mai sareai peste cate un episod ca oricum nu aveau mare legatura intre ele.

Partea cea mai frumoasa la seriale era partea cu asteptarea…nu stiai ce se intampla in episodul urmator si exista o singura cale pentru a afla: asteptarea. Stateai ca prostu’ si asteptai episodul urmator. Ce bine era! Stiu ca, la un moment dat, din Pasarea Spin mai erau vreo 3 episoade. Si, tata a facut rost de un VHS cu…toate episoadele…am refuzat sa ne uitam la caseta. Pentru ca asteptarea urmatorului episod era o placere prea mare pentru a o da deoparte chiar asa usor.

Acuma, de cand sunt un pic mai mare, ma uit mai rar la seriale. Am avut, desigur, ca toate fetele, niste etape: Anatomia lui Grey la care m-am uitat nopti in sir pana cand un baiat mi-a explicat ca si daca mai uit pe x8 e sau x16 e acelasi lucru (nu era musai, dar mi-am dat seama cat de mult timp pierd). Apoi, Californication, Suits, Homeland si inca cateva, dar nu multe. Imi plac serialele, dar mi se pare mare pacat ca acum, cu toate episoadele pe DVD pur si simplu s-a pierdut ceva foarte important: bucuria de a astepta urmatorul episod…

Imi plac asteptarea si curiozitatea de a vedea ce se mai intampla, ce mai urmeza in urmatorul episod. Cred ca de-aia sunt si asa de innebunita dupa viata. Pentru ca e viata asta e un serial misto din care nu gasesti niciun episod in avans pe vreun DVD.

 

Si…ce sa fac bine…Uite,

  • imi scriu si imi trimit mie insami mailuri ca nu mai am un jurnal si vreau sa imi ramana niste stari si in scris
  • am filmat un film scurt ca sa ii spun cuiva niste lucruri pe care ar fi trebuit sa i le zic mai pe lung
  • m-am indragostit de branduse; mi se par mult mai tari decat ghioceii
  • m-am gandit trei zile la rand la fluturi adevarati si colorati

 

Oameni mari si oameni mici

Imi plac oamenii, in general. In particular, imi plac si oamenii mari, si oamenii mici.

Dar, cel mai mult, imi plac oamenii mari care stiu ca au fost oameni mici. Si isi asuma, si isi amintesc, si stiu exact ce au invatat cand au fost mici, si isi aduc aminte cum era, si isi aduc aminte si recunosc greseli, recunosc prostii, recunosc viata.

Cred ca oamenii mari care nu uita ca au fost mici sunt cei mai misto oameni mari. Din lume.

Lapte de pasare si alte madlene

Madlena mea nu e o madlena, ci sunt trei si nu sunt madlene ci se numesc budinca de vanilie, lapte de pasare si galuste cu prune.

Budinca de vanilie era cel mai simplu desert. Primeam plicuri de Dr. Oetker din Germania si lapte de la stana, de la bunica. Apoi se facea budinca de vanilie repede-repede si se bateau doua albusuri tare-tare, ca bezeaua si se puneau niste gogosi de bezea peste budinca fierbinte in castronelele mici. Apoi, la racit.

Laptele de pasare e preferatul meu dintotdeauna. Acum am si o reteta buna pe care stiu sa o fac bine.Il facea bunica si mult timp am crezut ca e chiar de la o pasare. Da, normal ca intre timp am aflat ca pasarile sunt foarte diferite de vaci in primul rand pentru ca nu au tate si, deci, nici lapte. In al doilea rand, cat lapte ar fi trebuit sa faca o pasare ca sa umple patru castroane: ale celor trei frati ai mei si al meu? Dupa ce nu am mai fost copil, nu am mai mancat nici lapte de pasare. La Bucuresti nu se prea facea. Apoi, am mancat dupa multi, multi ani cel mai bun lapte de pasare din univers. Nu se numea lapte de pasare, ci ile flottante si era la Paris la Hotel Plaza-Athenee. Aici era un bucatar cam smecher care stia sa faca un lapte de pasare de o mie de ori mai bun decat bunica mea. Imi pare rau pentru ea, era o tipa ok, dar ile flottante nu se compara cu laptele ei de pasare. Da, probabil ea punea mai mult drag, dar finetea compozitiei…in fine…deci, laptele de pasare e cel mai bun desert de pe lume si una dintre cele mai frumoase amintiri de copilarie pe care pot sa o reactivez cand am chef si rabdare sa stau in bucatarie.

Urmeaza galustele cu prune trase prin pesment amestecat cu zahar usor prajit si caramelizat. Astea nu au fost egalate si nici nu am avut niciodata rabdare sa fac.

Madlenele nu imi plac deloc si nu prea mi-au placut niciodata.

Albumul romanesc al anului 2012: Bacovia Overdrive, vol 1: Stalingrad | Robin and The Backstabbers

Profit de ultima zi a primei luni din an sa zic ca am un album preferat dintre albumele romanesti 2012. De fapt, nici macar nu aveam de gand sa profit de ultima zi din prima luna, dar acum a aparut materialul din Dilema Veche care a cuprins si raspunsul meu si am zis sa nu se piarda, cu atat mai mult cu cat e un raspuns special pentru mine din mai multe puncte de vedere pe care, desigur, nu pot sa vi le zic ca sunt secrete. Deci, albumul anului 2012
(suna cam pretentios si mare exprimarea asta “albumul anului”) :

Bacovia Overdrive, vol 1: Stalingrad de la Robin and The Backstabbers.

Am cîteva motive:

1. pentru că sună atît de bine (şi nu doar pentru un prim album);

2. pentru că are versuri în româneşte, versuri frumoase, cu text în ele;

3. pentru „Sat după sat“, „Soare cu dinţi“, „Cristina“, „SPNZRTR“, „Iguana făcătoare de minuni“;

4. pentru că au făcut eforturi mari să-l promoveze şi l-au promovat;

5. pentru că a fost cel mai vizibil album al anului în mai toate revistele/radiourile/blogurile bune;

6. pentru că am fost la 5 concerte de-ale lor şi am dansat la toate, pe toate piesele, ca şi cum le auzeam prima dată.

 


robin

 

A single man sau despre nesinguratate

Nu cred ca suntem cu adevarat singuri decat rar. Foarte, foarte rar. Cred asta pentru ca mi se pare ca orice relationare pe care o cream sau care ni se creeaza genereaza automat nesinguratate.

Adica, asa, mai simplu, daca eu sunt in padure si cred ca sunt singura si vad o pasare si aia se uita la mine si canta, sunt in padure cu o pasare.

Adica, daca eu sunt in casa si sunt singura si ascult in loop Santigold, sunt in casa cu niste muzica.

Adica, daca eu sunt pe o strada si trece pe langa mine un om si ala imi zambeste sau se incrunta la mine, sunt pe o strada cu un om care mi-a zambit sau s-a incruntat la mine.

Adica, daca eu sunt pe malul marii singura…aici e clar, sunt cu marea, cu nisipul, cu alea…in relationare cu chestii, ca sa nu ne mai complicam in poezii.

Deci, oricum, relationand continuu cu orice intr-un fel sau altul, suntem nesinguri. Asa cred io, dar io ma mai si insel.

Si filmul asta, A Single Man este despre cum eu ma insel si e cumplit sa fii singur. Si da, Julianne Moore este absolut cea mai sexy din lume uneori. Si filmul e regizat de Tom Ford care este un calofil si, deci, ies cadre frumoase si fotografice si magice. Actorii nu sunt imbracati de Tom Ford, desi ar fi fost foarte posibil. Dar, asta e deja la “trivia”.

 

Despre clovni

Clovnul, in cel mai nefigurat sens al cuvantului, este un artist comic de circ, nu? In general este protagonistul unui spectacol amuzant, excentric si fortat pe alocuri. Vrea sa provoace rasul prin felul in care e imbracat, prin gesturi, prin pozne si prin cuvinte.

Dar, mie nu mi-a provocat niciodata rasul. Nu imi plac si nu mi-au placut niciodata clovnii. Nu pentru ca imi provoaca vaga compasiune sau mi se par tristi. Nu. Pentru ca:

  • pantalonii lor sunt ridicoli
  • petele rosii din braji sunt de multe ori facute cu ruj rosu care se intinde si evidentiaza porii mari din obraji (in general clovnii sunt barbati, nu?)
  • nasul ala rosu e de obicei din burete prost sau din plastic si nu au nasul rosu real
  • fac prea mult circ la circ
  • apar intotdeauna in poezii sau diverse texte literare in contexte triste, deci nepotrivite pentru presupusul lor vesel, adica, practic, nimeni nu mi se pare ca le ia in serios veselia
  • sunt uituci si nu isi amintesc niciodata unde isi pun lucrurile
  • majoritatea copiilor se sperie de fapt de clovni

Cu toate astea, un baiat care arata tot ca un clovn a adunat o colectie de peste 2000 de obiecte cu clovni si a intrat in Cartea Recordurilor.

Cum sa ai noroc in 13 pasi simpli

Am crezut si cred si cred ca voi crede foarte mult, mereu in NOROC. Ziceam si aici (I’MPORTANT) mai zambitoare ca norocul ajuta foarte mult si ca tre sa ajuti si tu norocul.

Cand zic oamenii ca omul uneori isi face singur norocul, de fapt vor sa zica ca ar trebui sa faci niste lucruri pentru noroc. OK, sa conspire si universul in favoarea ta, poate ajuta. Eu cred despre mine ca sunt o persoana norocoasa. Destul de foarte norocoasa si am identificat niste factori de noroc. Incerc sa sintetizez mai jos.

1. Nu-ti fie lene!

2. Zi mai des DA decat NU. De fapt, nu prea zi NU.

3. Vorbeste cu mai multi oameni mai degraba decat cu mai putini oameni.

4. Du-te in locuri in care nu te-ai duce.

5. Citeste lucruri pe care nu le-ai citi.

6. Fii  uneori cu oameni cu care nu ai fi.

7. Asculta.

8. Ai curaj sa zici si sa faci lucruri. Da, poti sa ii zici cheleneritei ca e frumoasa, se va bucura.  Zi mai des ce iti trece prin cap. Bine ar fi sa iti treaca lucruri frumoase prin cap. Ajuta.

9. Intreaba mult si nu crede ca ai doar tu raspunsurile.

10. Fa curatenie in principii. Uneori principiile prea multe devin piedici in calea norocului. Principiile sunt bune ca sa  ne impiedice sa devenim niste mincinosi, hoti sau ucigasi dar dincolo de asta, mi se pare ca exista loc de discutii.

11. Sa crezi in noroc. Ajuta mult.

12. Sa crezi mereu ca va fi bine. Ajuta si asta.

13. Zambeste mai mult. Zambetul ademeneste norocul.

LATER EDIT:

14. ca sa ai noroc, iti trebuie si putina bafta:) – via Oana, multumesc, Oana.

15. norocului ii plac oamenii cu simtul umorului – via Denisa, multumesc, Denisa.