Despre cocori

Ma preocupa destul de mult cocorii in ultimul timp. De fapt, preocupa e putin cam mult spus. Incerc sa aflu exact cum se deseneaza unul, desi probabil ca nu exista modalitati exacte de desenare a unui cocor.

Nu prea am avut legaturi sau intersectari cu cocori, de altel nici nu cred ca as putea descrie exact cum arata unul. Mi se pare doar asa, din scoala generala si din fade texte obligatorii din manuale de literatura, ca acest cocori sunt iremediabil legati de miriste si ca sunt negri. Sunt negri, nu?

Stiu, as putea elucida usor pe google sau la Societatea Romana de Ornitologie (am si fost acolo, stiu unde e, e langa Facultatea de Drept, de fapt vizavi de Facultatea de Drept si au de vanzare carti cu pasari daca vreti sa va apucati de birdwatching-stiu niste locuri misto- si au si colivii si tot felul de chestii specifice). Dar, de ce sa elucidam? Uneori parca mai bine stam asa, si ne imaginam noi despre cocori decat sa stim exact si precis si clar care-i treaba cu ei.

Si tot cocorii astia mi-au adus aminte de Arghezi (care este foarte subestimat pana si chiar aici, pe blog. Note to self: sa il aduc mai des pe Arghezi in discutie ca mie imi place tipul destul de mult, mai precis nu tipul ci ce a scris tipul). Arghezi asta zicea ca “Omul e un cocor care zboară pe dinlăuntru.”

Nu, ce zice Arghezi nu ma ajuta sa desenez un cocor, dar ma inspira parca un pic. Dar nu, parca totusi nu. In orice caz, o sa il desenez cu negru pe cocor.

Hai sa le zicem oamenilor ca ne place cand ne place

Asistam, descoperim, mergem, vedem, auzim, citim despre/la chestii misto facute de oameni care creeaza sub o forma sau alta. De obicei ii numim fotografi, jurnalisti, dj, designeri, organizatori de eveniment, publicitari, tesatoare etc.

Cred foarte mult ca daca ne place ceva mult ar trebui sa facem cumva sa exprimam mai mult asta. Adica, creatorul ala de ceva ce noua ne place mult s-ar bucura tot mult sa auda ca ne-a placut. Sa auda ce nu ne-a placut. Sa auda feedback. De aceea, propun sa multumim mai mult si sa zicem mai mult cand ne place ceva anul asta si e destul de simplu sa o facem cam asa:

  • Sa trimitem mailuri jurnalistului al carui text ne-a impresionat si sa il felicitam si sa ii zicem macar un”da, ba! ce misto!” sau un avansat “da, ba, mi-a placut tare unghiul din care… sau observatia aia…sau…”
  • Sa trimitem un mail fotografului care a facut fotografia aia la care am ramas cu ochii 3 – 5 minute si am revenit a doua zi
  • Sa scriem pe wall-ul event-ului unde am fost ca a fost bine daca a fost bine. Foarte rar dupa ce mergem la evenimente revenim pe wall-ul lor sa zicem si cum a fost. Uneori, al dracului, chiar merita o revenire de 2 minute si o multumire sau felicitare de 3 secunde
  • Sa mergem la expozitii/vernisaje la autor dupa si sa ii zicem in fata daca/ce ne place. Se aplica la lansari de carte, la chestii la care e si autorul. Autorul se bucura in general.
  • Sa trimitem actorilor de teatru care ne plac felicitari sau multumiri.
  • Si tot asa.

Acuma cam oricine e atat de accesibil pe internet. Nu mai trebuie sa aflam oficiul postal la care tre sa trimitem scrisori, nu mai tre sa cautam plicuri prin casa si sa avem scuza ca nu am gasit…nu mai tre sa facem foarte multi pasi. Putem direct sa dam un mesaj pe facebook cam oricui sau de ce nu sa mergem direct la persoana aia.

Asa ca, hai sa le multumim mai mult celor care creeaza lucruri ca noi sa ne bucuram, sa ne intristam, sa ne trezim, sa ne inspiram, sau pur si simplu sa avem ce admira.

Eu asa o sa fac.

 

Rezolutii de Anul Nou

Obisnuiam sa imi zic la fiecare sfarsit de an ce as dori sa fac in noul an. O dorinta recurenta era sa citesc, sa reiau traducerile din romana in franceza, sa ascult mai mult oamenii din jur si cam astea plus inca, desigur, vreo noua-zece dorinte concrete, variabile de la an la an.

Acum dau peste un interviu cu Mugur Ciumageanu (un om de care tare imi place si un psihoterapeut care are multe lucruri semnificative de zis) despre rezolutiile de nou an care cica nu sunt decat niste programari pentru esec. Poate cititi si voi interviul pentru ca e foarte, foarte interesant. Preiau doar cateva idei ca sa nu se piarda. Mugur zice asa:

  • atât de multe promisiuni de Anul Nou au fost încălcate… E un fapt cunoscut de decenii. În Statele Unite, de exemplu, numărul abonamentelor la sălile de fitness în luna ianuarie este cu 200% mai mare decât în toate celelalte luni.
  • nu te poţi bucura la comandă, nici nu te poţi întrista la comandă, nu poţi fi fuzional sau efuzional la comandă, numai pentru că este sfârşit de an, mijloc de an, aniversare de ziua mamei sau mărţişor.
  • de sarbatori, noi, cu toţii, obligatoriu, în acest moment, va trebui: A – să cumpărăm şi B – să ne bucurăm de ceea ce cumpărăm“. Deci am această problemă. Că ieşim dintr-o zonă a unei bucurii organice şi naturale, care era cea în care noi ne asociam unui rit tradiţional şi unor precepte care spuneau: „E vremea adunatului împreună“ şi intrăm într-o zonă a consumului.
  • Lucrurile sunt complicate, pentru că, de fapt, noi suntem nişte fiinţe care nu pot trăi până la capăt bucuria la comandă şi împărtăşirea la comandă.
  • rata tentativelor de suicid între Crăciun şi Anul Nou este mult mai mare decât în oricare altă perioadă a anului, iar consumul de servicii de urgenţe psihiatrice este cu 25% mai mare decât în restul anului.

Hai s-avem un final de an cu somn si citit si un an bun cu citit si viata misto in el!

De ce mi-a placut “Acasa la tata “

Saptamana trecuta am fost la Teatrul Act sa vad Acasa la tata (multumesc pentru recomandare Nicoleta) . O recomand si m-am gandit sa va zic si de ce o recomand.

Mi-au placut asa:
– tema care nu e nici mare, nici mica, ci reala si care e dezbatuta in asa fel incat ajungi si tu sa o dezbati in capul tau
– pentru ca e despre viata la tara vazuta de Mimi Branescu (cum citisem pe undeva)
– pentru ca actorii chiar par oameni reali si joaca exact ca si cum ar fi asa: cu pasiune cand trebuie si fara pasiune cand e cazul
– pentru ca biletul e 40 RON si am simtit ca intr-un mic fel (total insuficient, oricum) am achitat pentru actul artistic {prozaic si material (si deci ancorat in realitate) vorbind}
– pentru ca imi place de cum joaca Mimi Branescu si vroiam sa vad daca imi place si cum scrie si ma intrigase faptul ca e zice asa:
„Toate textele mele de teatru sunt incercari, mai mult sau mai putin reusite. Sunt exercitii destinate in primul rand actorilor. Nu contin mesaje profunde si nici nu-si propun să dezbata teme mari, universale. Din neputinta. Sunt inspirate din realitatea imediată si povestite sincer, cu onestitate.” Mimi Branescu

Deci, recomand tare “Acasa la tata”.
Pentru ca se joaca rar, abonati-va la e-news Teatrul Act si primiti din timp pe mail programul ca sa apucati sa va faceti rezervari.

In mod categoric

trebuie sa scriu mai des pe blog. O sa incerc timp de o luna sa scriu macar 3 posturi pe saptamana. Trebuie sa stabilesc obiective si aici ca altfel vad ca nu se mai poate.

Gloria fara glorie


What Have I Done to Deserve This? (¿Qué he hecho yo para merecer esto?) e facut de Almodovar prin ’84 ca omagiu adus neorealismului italian (remember Ladri di biciclette -Vittorio De Sica, s.a.m.d.) dar io n-am prea inteles asta. Am inteles in schimb – din nou- ca viata uneori e prea grea dar ca unii oameni (asa cum e si Gloria, femeia de serviciu din film) suporta greutatea asta atata de firesc incat povestile lor devin cutremuratoare.

Doua filme pentru o dimineaţă de sâmbătă

Două filme văzute destul de recent (am o listă lungă, lungă de filme despre care trebuie să scriu, dar care stau în pending că nu am găsit încă cele mai bune cuvinte) pe care vi le recomand când aveţi chef de ceva mai uşor, mai nepretenţios, mai fără multe gânduri, dar nu prost.

Interview în care Buscemi face un rol foarte bun. Nu greu, dar bun.

Notes On A Scandal cu o Judi Dench megaconvingătoare.