Si a fost UNDERCLOUD – festival de teatru independent (de orice)

Pe 20 august am ajuns la Muzeul Taranului Roman. Aflasem ca incepe un festival de teatru independent. Primul spectacol, cel de deschidere incepea pe la 7 jumate. Am ajuns la 7 sa imi iau bilet ca tot omul. Eram convinsa ca in sala de cateva sute de locuri, Sala Mare a Clubului Taranului (Sala de Cinema “Horia Bernea”) o sa fie inca o groaza de locuri libere. Nu numai ca nu mai erau bilete, dar abia se putea intra in curte de marea de oameni veniti la…teatru. M-am bucurat tare, tare si cu greu datorita unui om bun am reusit sa intru la Mascariciul dupa A.P. Cehov, cu Horațiu Mălăele, Nicolae Urs; Regia: Horațiu Mălăele.

Apoi, am tot mers in saptamanile astea doua la Undercloud. Am vazut vreo opt piese de teatru in doua saptamani ca si cum parca ar conta cate am vazut. Ce am vazut insa cel mai mult  si mi-a placut la nebunie au fost:

– o mare de oameni iubitoare de teatru, politicoasa si tacuta si emotionata care astepta cu sufletul la gura ca poate-poate mai prinde bilete

-o mare de oameni gata sa dea bani sa intre la teatru

-o echipa intreaga (felicitari Carla Teaha & Chris Simion & toata echipa Daya) care si-a dat sufletul sa impace pe toata lumea si inca mai avea puterea sa zambeasca la 23:00 cand se termina ultimul spectacol

-un juriu atent si prezent la spectacole cu priviri de incurajare – George Ivascu ( actor), Sanda Manu (regizor), Anca Sigartau (actrita), Cristina Bazavan (jurnalist şi blogger)

-actori tineri minunati si cu entuziasmul pana la cer

-piese minunate si deja consacrate (Mascariciul- nu il vazusem- fa-bu-los dar in afara concursului)

-piese cu tineri in ele si tinerete peste tot, cu tone de energie in el: DONTCRYBABY sau BELLA SI CAVALERUL mi-au placut la nebunie

-piese care m-au facut sa aplaud de m-au durut palmele si sa strig tare, ceea ce io nu prea strig la teatru: 7 DINTR-O LOVITURĂ, de Lia Bugnar- Cu: Marius Manole, Lia Bugnar, Ilinca Manolache, Maria Obretin, Andrei Runcanu, Anghel Damian, Nicoleta Lefter, Cătălin Babliuc; Regia: Lia Bugnar sau FĂ-MI LOC de Anthony Michineau- Cu: Medeea Marinescu şi Marius Manole; Regia: Radu Beligan

– imi pare rau ca am pierdut LSD Theatre Show, dar promit sa recuperez la Godot.

Felicitari si sponsorilor festivalului UNDERCLOUD: BECK’S, Raiffeisen Bank si Aqua Carpatica. Daca ar fi si mai multi la anul ce bine ar fi. Expunerea e multa si oamenii buni, salile pline si vorbele bune circula. Asa ca merita sustinut UNDERCLOUD!

Bravo si ne vedem la anul! Promit sa imi iau bilete mai din timp:)

Liternet caută cronicari

Răzvan Penescu:

Caut studenţi la teatrologie care să scrie pe LiterNet în mod constant despre spectacolele colegilor lor de la secţiile de actorie, regie, scenografie. Sînt bineveniţi studenţi din orice facultate din ţară, cu condiţia să folosească o limbă română corectă, să ştie să argumenteze ceea ce spun (nu doar să afirme) şi să nu folosească adjective în exces. Şi, evident, să scrie cu diacritice. (Sînt dispus să citesc şi ce scriu elevii din liceele cu trupe de teatru despre spectacolele colegilor lor, dar nu promit că voi publica mereu.)

Malcolm Gladwell susţine în cartea “Outliers: The Story of Success” că, într-o mare măsură, cheia succesului în orice domeniu e practicarea activităţii specifice acelui domeniu pentru 10.000 de ore. 10.000 de ore e foarte mult, sînt 5 ani de lucru, cîte 8 ore pe zi, timp de 250 de zile pe an. Dar, cu cîteva excepţii, se pare că altfel nu se poate.

LiterNet e locul de unde ar putea să înceapă pentru fiecare student numărătoarea acelor ore, cu avantajul că e un loc care are o istorie de 11 ani în spate, e vizibil, e respectabil şi respectat şi cere dedicaţie şi seriozitate. Iar un stagiu la LiterNet e o probă a dedicaţiei şi seriozităţii arătate pentru o perioadă de timp şi înseamnă şi un portofoliu de articole scrise într-un mediu competitiv.

Cei dornici să încerce, să îmi dea un semn la cronici@liternet.ro. Nu vreau CV-uri standardizate, ci vreau cîteva cuvinte despre cel care scrie şi despre motivaţia sa. Eventual şi cîteva paragrafe despre un spectacol. Voi răspunde mesajelor care sînt la subiect, nu voi răspunde celor care trimit texte literare sau linkuri la bloguri sau alte lucruri care nu au legătură cu cele de mai sus.

(Răzvan Penescu, http://www.liternet.ro/)

Un articol si o piesa de teatru

Trupa de teatru a liceului, alaturi de revista scolii erau pe vremea mea- nu stiu daca mai sunt si in vremea asta- principalele activitati extracurriculare (olimpiadele si concursurile erau curriculare; deci, nu le punem la socoteala).

Revista Scolii Centrale se numea destul de urat – Centrala-  si am scris in ea un singur articol. Era despre editia 1996 a Balului Bobocilor. Articolul era destul de emotionant, incercam un fel de analiza a sentimentelor celor care nu au castigat titlurile de Miss sau Mister. Era un fel de imn dedicat pierzatorilor si a prins bine la colegi (m-a felicitat atunci chiar si un baiat rocker dintr-a doispea) din simplul motiv ca in general numarul celor care pierd mai mare decat al celor care castiga.

Cat despre trupa de teatru, ei bine, am fost in ea, evident. La noi se juca in franceza. Si am jucat in “Lectia” de Eugen Ionescu. Eram profesorul. Nu, nu prea eram talentatata. M-au inlocuit dupa o reprezentatie.

Astea au fost povestile mele scurte extracurriculare in liceu.

 

sfarşit (work in progress), de si cu Robert Balan la Lorgean Theatre

lorgean theatre

Astazi am trecut pe la Lorin la 18:45. M-a intrebat pe Facebook “bagi un lorgean sambata seara?” si a sunat bine intrebarea, asa ca am bagat. Mai fusesem la Lorgean Theatre, teatrul lui Lorin de pe Sipotul Fantanilor, la Acasa.

Tema performance-ului “sfarsit (work in progress)” a fost legata de imbatranire cumva. In sala nu aveau voie sa intre decat oameni peste 30 de ani. Si Robert Balan a povestit asa, in cuvinte de viata, nu de teatru, despre cum, dupa ce treci de treizesci, treizecisiceva incepi sa spui mult mai des “pe vremea mea”, incepi sa stii si alte nume de pastile in afara de asipirina si paracetamol, stii ce beneficii pentru sanatate au strugurii presati la rece si tot asa…Evident, oamenii care au venit la spectacol au adus drept bilet de intrare cate un obiect care semnifica pentru ei inaintarea in varsta. La final am povestit, intr-un scurt moment de miniterapie, povestea obiectelor. Au fost dintre cele mai ciudate de la esenta de tei argintiu buna pentru insomnii la o camera web, un tub de corega sau unul de parodontax.

Una peste alta am luat si o hotarare azi: eu nu vreau sa imbatranesc niciodata.

Apaluze, va rog!

Una dintre cele mai triste situatii pe care le traiesc cand merg la teatru e ca uneori aplauzele se termina inainte de iesirea completa, a tuturor actorilor de pe scena. Astfel, raman inca unii, care nu s-au retras complet si la care, practic, nu se mai aplauda.

Nu ma intelegeti gresit. Nu cred ca trebuie sa aplaudam mult la orice. Cred, dimpotriva, ca ar trebui sa fim mai putin generosi cu aplauzele. De multe ori la noi prea se ridica lumea in picioare. Aplaudatul in picioare mi se pare un gest de generozitate prost inteleasa.

Dar, macar pana ies toti…va rog.

Jocuri in curtea din spate | Teatrul Act

Cel mai cumplita stare mi se pare furia. Este puternica, nociva, iar asociata cu neputinta mi se pare ucigatoare.

Cand am citit Trebuie sa vorbim despre Kevin, am resimtit multa furie. M-a infuriat Kevin foarte mult asa cum tot foarte mult m-am infuriat cand am vazut Funny Games. Ieri seara am fost la Teatrul Act si m-am infuriat din nou. Am vazut piesa Jocuri in curtea din spate.

Este o piesa despre rautate si inocenta, dar mai ales despre rautate. Nu sunt cuvinte blande, desi textul lui Edna Mazya are si pasaje de o frumoasa blandete. Este cu adolescenti. Este cu drama.

Piesa reda o drama, te ravaseste si pe tine, spectator, apoi te lasa confuz la final. Te lasa in pace. Nu iti da verdicte, nu iti spune daca e bine sau rau, daca cineva a fost vinovat de drama sau altcineva a fost mai putin vinovat. De altfel, nici nu te prinzi cand se termina piesa. Actorii au stat pe scena inca vreo doua minute inainte sa inceapa aplauzele. Lumea din sala (by the way cam galagioasa in timpul spectacolului, parca la Act mergeau oameni mai cu bun simt un strop) a stat, a asteptat sa se termine. Sa vada un final. Doar ca finalul trebuie sa se faca in capul fiecarui spectator. Fiecare trebuie sa ia situatia dramatica din piesa, sa se gandeasca, sa sufere un pic si sa dea propriul verdict. Daca trebuie dar un verdict. Poate pur si simplu nu trebuie sa ramana in urma piesei un verdict, ci doar niste furie. Furia pe natura umana care uneori e capabila sa nasca monstri. Intamplator, se numesc tot oameni.
jocuri

JOCURI ÎN CURTEA DIN SPATE| de Edna Mazya
Cu: Ioana Manciu, Pavel Ulici, Florin Hritcu, Cezar Grumăzescu, Vlad Pavel
Traducerea: Ada-Maria ICHIM
Regia: Bobi PRICOP

Confesiunile unui caine, o piesa de teatru despre caini, pentru oameni

Nu sunt un mare fan caini. Nu sunt nici un megafan pisici. Imi plac broastele testoase cel mult. De fapt, cred ca nu sunt un mare fan al ideii de animal de companie. But, that’s just me…Ma port frumos cu cainii, cu pisicile si cu mai toate vietatile. Nu le-as face rau, mi-e mila cand le e frig…si cam asta.

Astazi am fost la o piesa de teatru facuta de niste oameni care nu sunt ca mine. Oameni carora cand le e mila de caini si pisici fac pasul urmator si au grija de ei. Organizeaza adaposturi, strang donatii, fac treaba, practic. Piesa “Confesiunile unui caine” a fost jucata azi la deschiderea noului Green Hours sau Green Hours 2. Piesa asta deschis practic usa noului Green.

Am zambit mult, m-am intristat pe alocuri. Textul este bun si bine interpretat si pentru ca e cu implicarea publicului am avut si un minirol in piesa:). Am retinut ca dragostea e atunci cand masori spatiul si timpul cu inima. Dar, asta e de altundeva si doar amintit in piesa in momentul in care se vorbeste despre cum iubesc cainii.

Intreaga piesa de teatru este o incercare de sensibilizare la cauza cainilor fara adapost folosind ca instrument de impresionare o mostra de filosofie canina. Cred ca e o incercare care e reusit de multe ori, cu multi spectatori ai piesei. Eu am platit doar biletul de intrare.

CONFESIUNILE UNUI CAINE – adaptare libera dupa “Viata de caine” de Peter Mayle.

Un spectacol de Ioana Macarie şi Mihaela Rădescu

Cu: Mihaela Rădescu, Mădălina Florescu – pian, Cristian Balaş – vioară, Alina Crăiţă, Emilia Manea, Andrei Gönczi

Video: Toma Albacan & Bogdan Frunzareanu

De ce mi-a placut “Acasa la tata “

Saptamana trecuta am fost la Teatrul Act sa vad Acasa la tata (multumesc pentru recomandare Nicoleta) . O recomand si m-am gandit sa va zic si de ce o recomand.

Mi-au placut asa:
– tema care nu e nici mare, nici mica, ci reala si care e dezbatuta in asa fel incat ajungi si tu sa o dezbati in capul tau
– pentru ca e despre viata la tara vazuta de Mimi Branescu (cum citisem pe undeva)
– pentru ca actorii chiar par oameni reali si joaca exact ca si cum ar fi asa: cu pasiune cand trebuie si fara pasiune cand e cazul
– pentru ca biletul e 40 RON si am simtit ca intr-un mic fel (total insuficient, oricum) am achitat pentru actul artistic {prozaic si material (si deci ancorat in realitate) vorbind}
– pentru ca imi place de cum joaca Mimi Branescu si vroiam sa vad daca imi place si cum scrie si ma intrigase faptul ca e zice asa:
„Toate textele mele de teatru sunt incercari, mai mult sau mai putin reusite. Sunt exercitii destinate in primul rand actorilor. Nu contin mesaje profunde si nici nu-si propun să dezbata teme mari, universale. Din neputinta. Sunt inspirate din realitatea imediată si povestite sincer, cu onestitate.” Mimi Branescu

Deci, recomand tare “Acasa la tata”.
Pentru ca se joaca rar, abonati-va la e-news Teatrul Act si primiti din timp pe mail programul ca sa apucati sa va faceti rezervari.